03 nov. Marius Tulea nu ia „Pe loc, repaus!” pe fronturile personale
Capitanul-inginer in rezerva Marius Tulea comanda, de 12 ani, aproape 100 de oameni „de casa”: Casa de Solutii IT&C Crescendo. E un ardelean tenace, echilibrat si modest, care nu prea iese in atentia publica. Pe langa business, prefera sa se dedice familiei si cercului de prieteni, lecturii, miscarii. Am povestit la o cina (nicicum de taina, dar de tihna) despre intamplari si experiente personale, despre devenire, succese si caderi, despre linia de plutire pe care Romania o vede tot mai greu. Obisnuit cu ordinele altora pe vremuri, acum isi ordona siesi sa se tempereze, sa fie mai intelept, sa se redescopere. Ceea ce ne doreste si noua, semenilor sai.
In 1991 ati absolvit Academia Militara. Cum se vede de la distanta de 20 de ani o posibila cariera de ofiter-inginer de armata?
Adevarat, anul acesta avem, impreuna cu fostii colegi, intalnirea de 20 de ani de la absolvirea facultatii. Desi nu a fost usor in armata, mi-a placut! Ma uit in urma fara regrete majore, nu cred ca am optat gresit cand am ales scolile prin care am trecut.
Increderea mi-a fost zdruncinata la revolutie, din cauza ezitarilor si lipsei de competenta a unora dintre decidenti. Inainte sa ies din sistem, am incercat sa-mi gasesc locul potrivit. Doar ca perceptia mea de atunci a vizat faptul ca transfor marile din sistemul militar de la noi se desfasurau prea incet si factorul politic nu ii acorda suficienta atentie. Probabil ca fara presiunile venite din partea organizatiilor internationale – si aici ma gandesc in primul rand la NATO si apoi UE –, lucrurile s-ar fi miscat mai greu! La vremea aceea traiam cu impresia ca institutiile care au traditii de sute de ani si sunt importante – ca de exemplu armata, biserica – au un loc aparte in societate, sunt tratate pe masura acestei increderi aparte si ca oricand se vor gasi resurse pentru a le pastra in topul prioritatilor. Din pacate, n-a fost chiar asa…
Am tot incercat sa vad in ce directie merge viata reala, incotro ne miscam, ce sanse am sa ma dezvolt potrivit aspiratiilor si elanului meu de atunci. Cred ca a existat si o picatura care a umplut paharul. Am fost cooptat intr-un proiect de anvergura nationala, care suna extrem de provocator, dar care s-a restrans, inexplicabil pentru mine, la acel moment…
Noile conditii ale proiectului presupuneau ca eu sa merg intr-o baza din tara si sa ma ocup de niste sisteme locale, lucru care m-a nedumerit: pentru asa ceva nu era nevoie de cineva cu o astfel de pregatire, cu atatea studii si specializari, cu zeci de olimpiade in spate…
Din fericire, cativa ani mai tarziu a aparut si deschiderea pentru studii si colaborari in strainatate si alte programe, creandu-se astfel mai multe oportunitati pentru evolutia profesionala a specialistilor din armata. Probabil ca nu as fi regretat nici daca ramaneam in sistem. Eu insa nu am mai avut rabdare, eram prea tanar…
Cum s-au suprapus rigorile vietii militare cu aplecarea spre stiinte pozitiviste, exacte – calculatoarele, matematica, fizica si ritmul cazon? Nu v-au facut toate astea mai inflexibil si mai militaros?
Foarte posibil, desi nu ma simt asa. Dar viata militara, mai ales cea din liceu, m-a educat sa lucrez cu oamenii, cu tot felul de oameni. Eram peste 30 de baieti in clasa din care faceam parte, fiecare cu personalitati in formare, cu bune si cu rele. {ansa de a primi foarte repede raspunderi si pozitii de conducere, chiar daca statura nu ma impunea, m-a determinat sa caut solutii si sa compensez altcumva. Privind in urma, realizez cat de dificil si de stresant a fost totul, dar atunci aveam o energie extraordinara, ma refaceam aproape fara sa simt!
Vorbim, de fapt, despre o vocatie de lider, care se facea inca de pe atunci simtita?
Probabil ca ea a existat de atunci, dar trebuie sa recunosc ca mai repede decat sa o sesizez eu, au sesizat-o altii… Am inceput sa coordonez diverse grupuri inca din primii ani de liceu, am fost numit in diverse functii, ceea ce s-a intamplat si ulterior, cand, in sectorul privat, mi s-au incredintat raspunderi crescande.
Aproape doi ani – inclusiv la catedra – in Academia Tehnica Militara, dupa incheierea studiilor, apoi trecut ireversibil in civilie. Cat de greu s-a petrecut ruptura?
Nu a fost deloc simplu, pentru ca eram foarte implicat. Paradoxal, cei aproape 11 ani petrecuti in armata pana la varsta de 24 de ani m-au pregatit pentru aproape orice schimbare. Mi-amintesc de o experienta interesanta, din care am tras invataminte de folos. Dupa patru ani de liceu militar, ani destul de duri comparativ cu viata de atunci dintr-un liceu civil – si pe care i-am absolvit cu functia maxima la acel moment –, a trebuit sa facem inca 9 luni de armata pentru a ne acomoda cu colegii care absolvisera licee civile. A fost incomod, dar am invatat ca oricand, in viata, poti sa te gasesti in situatia de a „reseta” totul si de a o lua de la inceput. Aceasta expe rienta mi-a folosit, m-a ajutat sa inteleg ca intotdeauna pot schimba directia si ca pot gasi un alt drum, chiar daca la inceput este mai greu decat cel cu care ma obisnuisem.
Pe de alta parte, trebuie sa recunosc, am ramas legat de armata, ma simt familiar institutiei, ca si cum o parte din mine inca ar apartine sistemului! Ii apreciez mult pe dascalii si colegii care au continuat sa acti veze in sistem, aducandu-si din interior – de multe ori cu resurse minimale si disproportionate fata de obiective si rezultate – contributia la evolutia si transformarea institutiei.
Cum v-ati luat inima in dinti sa va incercati norocul in civilie? Cum v-ati acomodat si prin ce incercari ati trecut ?
Am stat de vorba cu mai multi oameni importanti in piata IT la acel moment, am testat terenul, evident ca nu ma pricepeam sa import rulmenti sau sa produc espadrile… si, pana la urma, am decis sa intru in compania HPSys, care a precedat firma S&T, din punct de vedere al service-ului echipamentelor HP in Romania la acea vreme. A fost iarasi un reset, fiindca nu facusem activitate de service si suport de echipamente (de la periferice la servere RISC/ HP-UX), dar am invatat rapid si am ajuns sa-mi placa. Am fost la stadii de perfectionare in strainatate, am invatat foarte multe, mi s-au deschis alte orizonturi si am ajuns la eficienta si la rezultate.
La S&T am continuat cu service si suport, cu focus pe echipamentele HP high-end si software-ul care le gestiona. A fost o scoala extraordinara pentru mine sa pot interactiona direct cu clientii. Mam lamurit atunci ca exista mereu – chiar daca in unele organizatii doar mocnit – un conflict intre suport si vanzari. Exista chiar o zicala amuzanta pe atunci: „Sales has to sell the dream and the support has to fix the nightmare!” („Vanzatorii trebuie sa vanda visul, iar cei de la suport trebuie sa rezolve cosmarul!”). Deseori erau critici reciproce – suportul acuza vanzarile de supralicitarea promisiunilor in fata clientilor, iar vanzarile infierau, chipurile, lipsa de pricepere in vanzari a celor din service, implicandu-i cat mai putin. Am decis ca trebuie sa gasesc o varianta de a elimina astfel de tensiuni vorbind mai mult si cu clientii, ajutand vanzarile, care, daca vindeau mai mult, ne aduceau proiecte mai multe si mai provocatoare. Credeti-ma, asa am avut rezultate!
Am fost numit manager peste activitatea de service si suport – acolo am avut primele momente in care m-am lovit de stresul adevarat. Fiind sef, toti doreau sa vorbeasca cu seful – in capul meu se spargeau toate nemultumirile, nervii, uneori invectivele clientilor nemultumiti. {i atunci, am mai invatat ceva – ii rugam sa scrie, fiindca atunci cand scriu, oamenii se autocenzureaza, isi pun ordine in ganduri si redevin responsabili!
Am experimentat parte din provocarile intreprinzatorului ceva mai tarziu, cand – cu sprijinul colegilor din Q’Net – am creat de la zero activitatea de service si suport tehnic, avand rezultate peste asteptarile si obiectivele agreate. Dupa disparitia prematura a lui Aurel Carstoiu, co-fondator Crescendo, in 1999, mi s-a propus sa preiau managementul Crescendo. Pe baza rezultatelor, am fost cooptat si ca actionar.
Nu am incercat pana acum postura de antreprenor de start-up. Am ajuns unde sunt azi cu pasi marunti, cu multa rabdare si efort pe masura. Atat.
La mai bine de 12 ani la carma Crescendo, cum se caracterizeaza managerul Marius Tulea? Exista o linie clara de demarcatie intre omul si managerul Marius Tulea?
In Crescendo am plecat la drum cu o echipa relativ mica, acum avem aproape 100 de oameni, mai exact 100 de personalitati si temperamente diferite. Am perceput mereu ca fiind extrem de important, dar si provocator sa raman in contact cu realitatea si majoritatea membrilor echipei mele. Orice membru al echipei – nu doar managerii care imi raporteaza direct – stie ca ma poate vizita sau apela direct. Primesc feedback-uri de la ei pe mail, in sedinte, in curte – cand ii gasesc la fumat si le tin prelegeri despre sanatate, la petrecerile traditionale etc. De aceea, in afara intalnirilor cu clientii, la birou este un du-te vino, am zile in care nu apuc sa raspund la email-uri. Incerc insa sa-mi pastrez calmul si umorul, sa ajut oamenii sa creasca si sa-si asume responsabilitati, sa iau deciziile mai dificile in linie cu principiile mele si cu valorile organizatiei, cautand echilibrul intre asteptarile clientilor, colegilor, partenerilor etc. Intre om si manager, nu exista vreo linie de demarcatie. Nu mai cred in roluri si ego, iar principiile care ma ghideaza ca manager trebuie sa fie aceleasi care ma ghideaza ca om. Atata doar ca in business factorii externi le fac mai greu de aplicat si pastrarea echilibrului ma solicita mult mai mult decat acasa si in afara biroului.
Ce ati simtit prima data in viata cand ati avut bani, o valoare semnificativa?
N-as putea spune ca am avut exact o astfel de experienta! Asta, mai intai pentru faptul ca, ardelean fiind, din Tarnaveni, jud. Mures, am fost intotdeauna cumpatat cu banii. Acolo, asta face (facea?) parte din educatie – trebuie sa faci lucrurile bine si sa te intinzi doar atat cat ti-e plapuma. Pot sa spun ca nu am simtit niciodata o nevoie presanta de bani, de vreme ce nu mi-am dorit aproape niciodata lucruri pe care eram constient ca nu mi le pot permite. Spun, glumind, ca poate de aceea am simtit mereu ca am mai multi bani decat as fi avut nevoie la un moment dat. E o abordare sanatoasa si pentru psihic, credeti-ma!
Tot ce a venit ulterior – salariu mai mare, bonusuri, dividende – a venit pe un teren binestiut, cunoscut, muncit pas cu pas. Probabil ca bunastarea a venit lent si controlat – in schimbul unor eforturi semnificative, fara sa ma puna brusc in dificultate si sa-mi schimbe stilul de viata sau mentalitatea. Iar acum sunt si mai convins – iar studiile o demonstreaza – ca, pe termen lung, nu banii aduc fericirea…
Se maturizeaza mai greu barbatii, in general?
Nu cred sa existe vreun tipar – unii se maturizeaza la timp, la timpul fiecaruia, altii mai greu, altii deloc. Am perceptia ca si cei care credem ca ajungem „la timp” la maturizare, avem inca multe de inteles despre lume si viata. Asa cum Yin si Yang se completeaza reciproc, femeia de langa fiecare dintre noi – in cazul meu sotia – are un rol fundamental in a ne ajuta sa fim mai buni. Iar daca reusim sa pastram si sa trezim in noi copilul de altadata, e cu atat mai bine. Cred ca am invatat foarte mult de la fiica mea, care acum are 11 ani. Ea mi-a spus de multe ori: „Tata, esti mult prea serios, joaca-te mai mult!”. Am incercat si am progresat, dandu-mi seama cat adevar e in spusele ei!
De ce scartaie asa de rau Romania si moral si social si economic? E o chestiune de gena, de timp sau de blestem?
Cred ca vorbim de o lipsa cronica de profesionalism si traditie – si in politica, si in economie, si in societatea civila. Deocamdata mai multa lipsa decat profesionalism, insa balanta se va schimba! Pacatuim mult si noi – fiecare dintre noi, daca suntem si ramanem niste carcotasi. Citind ceva mai mult, am ajuns la concluzia ca ajungem, de multe ori, sa fim asa cum gandim. Asadar, daca avem o proiectie proprie despre ceva anume, aceasta creeaza premisele ca lucrurile sa se indrepte intr-acolo. Tocmai de aceea am hotarat si m-am schimbat – nu mai sunt pesimist, si foarte rar – doar daca e musai – carcotas! Privind lucrurile pozitiv, partea plina a paharului, mi-e mai bine mie – in primul rand, dar inclin sa cred ca si celor din jurul meu.
Nu avem un plan Marshall pentru Romania, dar avem fonduri UE si o natura extraordinara, un pamant bine cuvantat. Nu putem arde etape istorice si de dezvoltare asa cum ne-am dori, dar avem teh no logii noi si comunicatii, care ne pot ajuta sa recuperam… Totul e o chestiune de timp.
In plus, cred ca trebuie sa invatam cu totii sa mai si pierdem, sa lasam liberul arbitru sa-si faca treaba, sa ne bucuram mai mult de prezent, pentru ca altfel riscam ca obiectivele si realizarea lor sa ne fure viata. As recomanda celor care vor sa schimbe ceva sa inceapa cu ei insisi, dupa cum sugereaza si autorul Eckhart Tolle in cartea „Un Pamant Nou”…
Sunteti religios? Cum ati concentra crezul dvs. in cateva cuvinte?
Sunt religios in felul meu… fiecare dintre noi are o latura divina, mai ales daca o cultiva, dar nu e timp sa dezvoltam subiec tul. Cred in lucrul bine facut, in puterea binelui care accepta, intelege si ajuta la transformarea raului, in binele facut si nu impus de fiecare dintre noi. Mi-amintesc de spusele unei bune prietene si sfatuitoare in ale spiritului: „I do my best and God does the rest!” („Eu fac ce si cat pot mai bine, restul face Dumnezeu!”).
Interviu publicat in eFinance
Fara Comentarii